14 ANI fără ADRIAN PĂUNESCU!

* Sunt 14 ani de când Adrian Păunescu (20 Iulie 1943 – 5 Noiembrie 2010) a plecat să scrie îngerilor, pregătindu-i pentru revenirea pe pământul tot mai greu, unde am ajuns să nu mai știm nici să ne despărțim.

Eram de puțină vreme ajuns la Beijing, iar momentul trecerii marelui patriot și poet român a fost prima despărțire de țară trăită departe de România. Erau alte vremuri, încă scriam pentru Jurnalul Național, unde continua să reziste echipa condusă de Marius Tucă. Reiau textul publicat atunci sub titlul: 

Veşti triste de acasă

„Veşti triste primesc de acasă, acolo unde nimic nu se schimbă în bine, iar tulburarea pare să devină starea mentală generală. Veşti triste cum că marele Păunescu s-a stins, grăbit şi el să plece cât mai departe de ţara pentru care a ars, aşa cum numai el a ştiut, inegalabil. Când eşti departe, tristeţea ţării tale este mai apăsată, singurătatea devine respiraţie greoaie, blocată în gât, căci nu ai cum să fii acolo, la final de drum, la marele finiş al campionului Adrian Păunescu.

Fiecare ştire despre el mă înfiora şi nimic mai mult nu m-a întristat decât ştirile optimiste. Pentru că la fel a fost şi cu Patriarhul Teoctist şi cu Octavian Paler, cum cu mulţi alţii… O ştire bună, în România, nu face decât să prefaţeze amăgirea, tristeţea, prăbuşirea noastră. Mă tem de ştirile bune, venite din România, cum se tem de veacuri urmaşii învinşilor de la Troia, sceptici să primească orice cadou.

Ecoul trecerii lui Păunescu, după zile de agonie, loveşte adânc în fiinţa prăbuşită a neamului. Căci prea puţini mai sunt cei care vorbesc despre România arzând ca o torţă în bezna existenţei sociale şi politice româneşti. Prea puţini sunt cei care caută România vertical, pragmatic, onest şi ca­tegoric.

Ultima carte cumpărată, înainte să părăsesc România, s-a întâmplat să fie „Vinovat de iubire”, semnată Adrian Păunescu. O carte despre şi cu multă iubire, scrisă tinereşte, la început de ani ’90, şi publicată abia acum câteva luni, cu sprijinul lui Marius Tucă şi al Jurnalului Naţional. Vinovat de iubire este şi va fi Păunescu. Vinovat că şi-a iubit patria şi compatrioţii, de orice naţionalitate ar fi ei, aşa cum numai născătorul de Cenaclu Flacăra ştia să o facă. Se vede Păunescu printre rânduri, deşi personajul se joacă prin­tre amintiri dulci-amare, mereu lăsând să se întrezărească fericirea de A TRĂI.

Când a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei din Repu­blica Moldova şi când a devenit Cetăţean de Onoare al Republicii Moldova, la sfârşit de vară, eram la Chişinău. Îl căutam pe marele Grigore Vieru uitat în mormântul răvăşit de nepăsare. Priveam lovit de durerea produsă de dezinteresul cu care basarabenii îl acopereau pe cel care a ţinut aprinsă flacăra românească, mai bine de jumătate de secol. Am cugetat mult dacă să-i scriu lui Păunescu despre sacrilegiul adus fratelui său, Grigore.

Am renunţat, pentru că tristeţea imaginilor de la mormânt l-ar fi lovit prea tare. Grigore Vieru nu merită atâta nepăsare şi uitare. La Chişinău, mă întrebam cum se poate ca românii să fie, la fel ca în vorba cu profetul care nu e bine venit la el acasă, apreciaţi mai ales în străinătate? Cum se poate ca Basarabia să îi recunoască şi să-i iubească pe Eminescu şi pe Ştefan ce Mare mai mult decât o fac românii?

Pentru ce blestem, iată, Păunescu este onorat la cel mai înalt nivel, în afara ţării, chiar dacă pe pământ românesc, dar nu în România? Întrebări fără sens, fără de răspunsuri… Păunescu a fost legendă înainte de a intra în istorie. Aşa cum sunt mulţi români care au ars şi ard pentru România, cu trufia şi orgoliul nemăsurat de a se numi, cu orice risc, iubitori de patrie, de Ardeal mai ales, el fiind oltean până în măduva oaselor.

Sărut mâna, maestre Păunescu! RĂMAS BUN!”

* text republicat