Prin semnarea decretelor de recunoaștere a Republicii Populare Lugansk (LPR) și a Republicii Populare Donețk (DPR) ca state independente și suverane, președintele Vladimir Putin nu face decât să forțeze și să grăbească mutările “partenerilor” Occidentali aflați la cheremul intereselor SUA. Așa cum am mai afirmat, recunoașterea celor două “republici” nu are nicio acoperire juridică internațională, fiind similar sancțiunilor impuse unilateral de SUA atunci și acolo când interesele proprii îi dictează.
Trebuie observat cu detașare o realitate: în timp ce Ucraina cere „sprijin clar” din partea Occidentului în fața acțiunilor ruse, forțele reprezentante ale regiunii Donbas solicit sprijin din partea Federației Ruse în fața acțiunilor politice, economice și administrative dictate de guvernul de la Kiev.
Privind succesiunea evenimentelor, decizia Consiliului de Securitate al Federației Ruse, urmată de semnarea decretelor de recunoaștere de către președintele Putin, sunt un răspuns la cererea formulate de Duma de stat a Rusiei, dar și un răspuns oferit reprezentanților autoproclamați din cele două regiuni ale Ucrainei.
Concret, Putin nu a făcut decât să urmeze un scenariu legal pe teritoriul Federației Ruse, fiindu-I solicitat să dispună pentru protejarea cetățenilor ruși din Donbas, în condițiile în care Ucraina refuză să pună în aplicare Acordul Minsk 2 (AM2). Mai mult, Rusia susține că, aflată sub influența SUA, Ucraina nu intenționează să respecte și să aplice obligațiile revenite din AM2, tocmai pentru că neimplicarea este în interesul americanilor și argumentelor privind extinderea NATO spre Est.
Ucraina – Rusia | Dezacord pe Acordul Minsk 2!
Odată semnate decretele de recunoaștere a celor două “republici”, rămâne de văzut dacă Rusia mai sprijină aplicarea AM2, din februarie 2015, (vezi AICI principalele prevederi). Cert este că mișcarea Rusiei obligă occidentul condus de SUA la acțiune, cel mai probabil sub forma unor noi sancțiuni economice și diplomatice, dar și prin suplimentarea sprijinului militar pentru Ucraina.
La reuniunea de urgență din ultimele ore ale Consiliului de Securitate al ONU, prezidată ca o ironie de Federația Rusă, vorbitorii au condamnat decizia Moscovei de a recunoaște independența Donețk și Lugansk, deși asta nu însemnă absolut nimic ca efect real, cum nici decizia Moscovei nu este nimic mai mult decât o simplă decizie internă a Rusiei care alimentează isteria diplomației americane și a aliaților de strânsură printre care și România.
În context, Ministerul român de Externe a anunțat, imediat după decizia Rusiei, că a fost ridicat nivelul de alertă pentru Ucraina la nivel maxim cu mesajul: „Părăsiţi imediat ţara!”(!?)
Concret, cine și unde să plece? Români în regiunea Donbas nu sunt. Un conflict militar de amploare la Kiev sau în Bucovina de Nord, unde avem români, este greu de prevăzut. Prin urmare, ce justifică isteria diplomației de la București, care alimentează propaganda demenților din presă?
Dacă decizia, de ieri, a Consiliului de Securitate al Federației Ruse privind recunoașterea independenței Donețk și Lugansk, va fi urmată și de o susținere militară a forțelor pro-ruse de pe teritoriul Ucrainei, rămâne de văzut. Este încă prematur de afirmat, în ciuda ciocnirilor dintre forțele militare naționale coordonate de la Kiew și forțele rebele pro-ruse, și chiar a valului de refugiați din cele două regiuni, spre Rusia.
PUTIN: SUA și NATO au ignorat preocupările fundamentale ale Rusiei
Noua situație alimentează planurile SUA-NATO, care vor avea argumente suplimentare să inflameze propaganda anti-Rusia dar și susținerea pentru masarea de forțe NATO în Estul Europei și creșterea sprijinului militar acordat Ucrainei, intensificat în ultimele luni. Toate sunt exclusiv mișcări în sprijinul SUA, nicidecum al Europei.
De astăzi, Acordul Minsk 2 poate să devină istorie, făcând necesară o nouă rundă de negocieri, de la zero, pentru soluționarea tensiunilor în noua realitate. Pentru asta, absolut toate părțile vizate direct sau implicate din interese geo-politice trebuie să demonstreze bunăvoință, dacă se dorește stabilirea unui nou acord.
Avem câteva certitudini: 1. Autoritățile de la Kiev au refuzat punerea în aplicare a Acordului Minsk 2, fiind influențate și coordinate de SUA; 2. recentele ciocniri din regiunea Donbas au fost inițiate de forțele militare ucrainiene; 3. Federația Rusă a recunoscut independența Donețk și Lugansk pentru a forța la acțiune Ucraina și partenerii occidental; 4. Reacțiile occidentului sunt unitare, dar haotice, lipsite de posibilitatea unei replici concrete dincolo de anunțatele sancțiuni economice la adresa Rusiei; 5. Rusia se bucură de sprijinul tacit Chinei, iar o decizie în Consiliul de Securitate al ONU se adoptă cu unanimitate.
Din cei cinci membrii permanenți ai Consiliului (SUA, China, Rusia, Marea Britanie și Franța), Rusia și China cer dialog și negocieri diplomatice, plecând nu de la Acordul Minsk 2, ci de la momentul ZERO 1991: angajamentul SUA-NATO de a nu continua extinderea spre Est!
Este deja demonstrat că SUA nu au nicio intenție să țină cont de acest fapt, cum majoritatea țărilor membre NATO nu au propria voce în cadrul organizației cu pretenții democratice.
CHINA: NATO este o rămășiță a Războiului Rece, dominată de părtiniri ideologice!
Apoi, se poate observa că Federația Rusă nu este deloc preocupată și interesată de extinderea propriului teritoriu, cât este interesată să transmită un mesaj privind rediscutarea și renegocierea arhitecturii europene de securitate. Prezența Franței și Germaniei în dialogul nemijlocit cu Rusia dă sentimentul că acest lucru este posibil, la fel cum prezența SUA în problemele Europei, prin impunerea propriei agende, face greu de crezut un dialog bazat pe onestitate, transparență și interes pentru non-conflict.
Iată de ce, principala criză a Ucrainei este generată de lipsa dialogului diplomatic real SUA-Rusia. Prima având perspectiva slăbirii poziției hegemonice, a doua fiind în postura de a provoca rezistența și limitele de presiune economice și militare, în primul rând ale Uniunii Europene, abia mai apoi ale NATO și SUA. Pentru că nu avem cum să nu ne întrebăm: ce caută SUA în Europa?
Câtă vreme SUA decide politic și militar în Europa, asta să însemne incapacitatea și neputința cel puțin a UE de a administra problemele propriului continent?
