De la modelul social-economic-politic, până la optica şi reacţia în faţa absurdului, est-europenii par să fie condamnaţi la o singură variantă: opţiunea vestică, obligatorie. Câtă vreme clasa politică din statele est-europene acceptă marginalizarea propriilor ţări, în absenţa/prezența unei reacţii puternic distorsionate din partea electoratului, spălarea memoriei colective reprezintă unul dintre punctele marcate cu succes de puterile zilei, în mileniul prostiei globalizate.
Își imaginează cineva că, în an electoral, în SUA, Germania, Franţa, Italia etc. sunt trimişi „înainte mergători” care să îşi impună favoriţii la cele mai înalte funcţii în stat? Probabil că doar adepţii filmelor ştiinţifico-fantastice, chiar dacă aceştia sunt tot mai mulţi, însă cu o imaginaţie şi percepţie limitate asupra realităţii. În mod evident, liderii mondiali îşi permit luxul de a decide pentru ei, dar mai ales pentru alţii, chiar și atunci când este vorba de educaţie, de sănătate, apărare, politică, dar mai ales de securitate. Când liderii ţărilor est-europene, cei mai mulţi incompetenţi promovaţi local pentru executarea unor interese regionale, nu au capacitatea de asimilare constantă a voinţei şi simpatiei propriului electorat, soarta naţiunilor se decide în exterior, de cei pe care îi cunoaştem sub numele de PARTENERI STRATEGICI.
România, căci despre realitatea românească sunt interesat în special, se aliniază total criteriilor de „sclav” pe plantaţia mondială. În 25 de ani, din producător şi exportator net, a devenit consumator net, cu o economie proprie spre zero. Datele din statistici aparţin străinilor, prin urmare, suntem generatori de produse şi venituri pentru extern. Este explicaţia simplă, la îndemâna şi înţelesul oricui, pentru ce românul o duce prost, tot mai prost.
Românul o duce prost pentru că are lideri lipsiţi de experienţa şi anvergura reclamate de funcţiile pe care le ocupă, dar mai ales pentru că aceşti lideri sunt incapabili să respingă impunerile din exterior. Altfel spus, România are lideri care își iubesc funcțiile mai mult decât țara și poporul, frica lor nefiind legată de interior, ci de exterior.
Să căutăm cu răbdare, decenţă şi îngăduinţă măcar un lider, de după 1990, care s-a opus deciziilor externe. Este greu de găsit. De la Banca Naţională, până la ultima primărie de comună, în România s-a tolerat şi contribuit la devalizarea statului ÎN PARTENERIAT (nicidecum în complicitate) cu străinii. Cum altfel să rezişti la guvernare sau ca partid politic dacă nu accepţi directivele venite de la extern?
Chiar şi aşa, dată fiind capacitatea nelimitată a politicienilor români de a vinde tot, chiar şi pe sine, opoziţia plusează permanent şi oricât, numai pentru a ajunge la putere.
Nu s-a inventat partidul, politicianul, care să spună în campaniile electorale că dacă ajunge la putere va pune interesul ţării pe primul plan.
Oriunde în lume, bătălia politică este dusă pentru accederea la putere. Cele mai multe „războaie” au fost transferate în spaţiul politic, economic şi sportiv, iar acolo unde nu se poate cu „binele”, sunt aplicate metodele „tradiţionale”.
În mod cert, prima soluţie pentru revenirea din stadiul de sclavagism de tip modern este legată de seriozitatea cu care se tratează fiecare român pe sine. Alegerile din 16 noiembrie au arătat că românului încă îi place să viseze cai verzi pe pereţi, pasând visuri nejustificate în sarcina unor politicieni mai şmecheri decât cei pe care i-au înfrânt. Câtă vreme românul va continua pe acest traseu al lipsei de responsabilitate personală, nu poate fi privit cu seriozitate.
Zgomotoşii sunt trataţi ca atare şi primesc exact cât pot să înţeleagă, nimic mai mult. Pentru această categorie de populaţie ai nevoie de puţine resurse pentru a satisface nevoile gregare, de cele mai multe ori acestea fiind legate de alimentarea orgoliului şi o poză de moment. Memoria colectivă este limitată, iar asta asigură succesul.
Căutaţi să observaţi marile puteri mondiale, făcând excepţie de circarii planetei: SUA, Rusia, Franţa. Aţi văzut vreodată Germania sau Olanda făcând spectacol mondial? Poate, când şi când, Germania, însă extrem de rar Olanda. Aş alătura celor două ţări din urmă China, mai ales din perspectiva similară potrivit căreia „tace şi face”.
Chiar şi aşa, Germania, Olanda, China sunt ţări despre care aflăm că o duc bine, în ciuda faptului că în aceeaşi măsură, în interior, poţi identifica suficiente argumente cu care să nu fii de acord. Totuşi, cele trei exemple sunt valabile la nivel de model economic mondial, chiar dacă informaţii avem mai ales despre Germania şi China.
A vedea dincolo de intoxicațiile mediatice, o altă latură a „războiului” dus în secolul XXI, reprezintă o obligație la care omul modern trebuie să se adapteze. Cele mai multe războaie, atacuri economice și politice sunt duse, azi, în urma unei pregătiri psiho-sociale duse prin intermediul presei internaționale sau locale, cea din urmă, în multe cazuri, făcând inconștient jocul celor din exterior.
Globalismul nu este o competiție în care primul care se declară „Charlie” este cel apreciat sau important. Asta face parte din reacția de turmă cu care politicienii români își arată reala valoare. În globalism, individualitatea, capacitatea de a-ți păstra, consolida și promova propriile valori face parte din arsenalul necesar unei societăți conștiente de riscul dispariției ca națiune.
Țările est-europene care vor avea lideri capabili să înțeleagă nevoia de promovare și conservare națională, confundată de mulți, în mod eronat, cu naționalismul, vor intra în istorie ca promotori ai noilor națiuni, având în vedere că statul și forma statelor vor înregistra transformări la fel de radicale precum putem observa la nivel mondial odată cu banalizarea Internetului sau a aparatelor de zbor fără pilot la bord.